de Simona-Elena Matei
Înainte de discuție
Luna nu știa de ce luase piperul negru din geantă înainte ca ușa să se deschidă.
Îl pusese pe încheietura mâinii drepte — ascuțit, clar, cu acea calitate a ceva care taie ceața înainte ca mintea să decidă că are nevoie de claritate — și stătuse cu mâinile în poală, cu ochii la ușă, știind că urmează ceva greu și alegând, pentru prima dată în viața ei, să nu fugă de greutatea lui.
T intrase cu M. V era deja lângă ea.
Ascultând din nou ce se întâmplase — motivul real, simplu, aproape banal — Luna simțise ceva cutremurându-se în ea. Pentru asta? Pentru atât de puțin s-ar fi putut rupe totul?
Dar imediat după, înțelesese: nu se rupse totul pentru smântână. Smântâna fusese doar fisura prin care ieșise la suprafață ceea ce stătuse presat înăuntru prea mult timp — ura veche, frica veche, bebelușa care nu fusese ținută.
Lacrimile veniseră în tăcere. Nu le oprise.
Și apoi rostise, printre dinții încleștați, cu o durere fizică reală, ca și cum cuvintele trebuiau smulse din carne: îmi urăsc mama.
Ultimele cuvinte ieșiseră cu o greutate pe care nu o anticipase. Simți imediat căldura tămâiei — o pusese fără să decidă, mâna ajunsese singură la sticluță — și mirosul acela de rășină și transformare îi umplu pieptul, ca și cum îi spunea că ceea ce fusese rostit nu putea fi luat înapoi, și asta era bine, și asta era necesar, și din locul acesta nu mai exista cale de întoarcere, doar înainte.
Cată ură a stat strânsă în corpul ăsta, gândi, și pentru prima dată acest gând nu o speriase, ci o eliberase.
V stătea lângă ea și o mângâia pe picior, cu o blândețe pe care Luna o recunoscuse imediat ca fiind a lui — nu blândețea cuiva care nu știe ce altceva să facă, ci blândețea cuiva care alege să fie prezent cu toată ființa lui, fără să ceară nimic în schimb. Simțise atingerea. O lăsase o clipă. Apoi îi ceruse să se oprească, nu pentru că nu o voia, ci pentru că era prea mult, prea real, prea aproape de ceva ce nu știa cum să primească fără să se piardă în el.
V se oprise imediat. Fără supărare, fără întrebare.
Și ăsta e copilul meu, gândi Luna, cu o uimire blândă. Și el a învățat să respecte o limită spusă simplu.
Undeva în geantă era trandafirul — pe care nu îl deschisese, dar al cărui miros îl simțea parcă oricum, cald și complex, mirosind a ceva ce nu putea fi forțat și nu putea fi furat, a ceva ce se dă și se primește în același ritm.
Când V propusese să se ceară scuze și să nu lase un lucru minor să îi dezbine, Luna stătuse o clipă cu propoziția lui. Nu era un lucru minor — dar el nu știa asta, și nu era locul lui să știe, și era înțelept că propunea podul chiar dacă nu vedea toată prăpastia de sub el.
Îmi cer scuze dacă ignorarea a fost resimțită ca abandon, spusese Luna, și propoziția fusese precisă și adevărată și nu fusese retragerea graniței, ci recunoașterea impactului fără negarea nevoii.
Se îmbrățișaseră. Toți trei.
V fusese stupefiat.
Luna zâmbise — pentru că și ea fusese puțin uimită.
Câteva zile mai târziu, după ce examenele de disertație se încheiaseră, dar așteptau cu toții ca și ultimul masterand să își susțină lucrarea, pentru a putea să își ia oficial la revedere de la profesori, în fața câtorva colege, Luna rostise ceva ce nu planificase:
Îmi pare rău că se termină masterul pentru că mă îndepărtez de mama cea bună pe care nu am avut-o niciodată.
Cuvintele ieșiseră singure, cu o claritate pe care nu o recunoscuse imediat ca a ei — ca și cum o parte mai adâncă din ea știuse că acesta era locul și momentul pentru adevărul acela specific.
Înainte de a intra la examene, Luna folosise neroli, florile de portocal amar, uleiul care mirosea a ceva anterior primei amintiri, a ceva dinaintea cuvintelor. Mirosul acela o însoțise tot timpul susținerilor, ca o prezență discretă care îi spunea că stratul cel mai timpuriu din ea era și el acolo, și el susținut, și el în sălile aceea cu tavan înalt și lumină bună.
La final, când trecuse prin fața comisiei de psihanaliză, Luna se oprise în fața domnului Z
și își puse mâna stângă pe piept.
Vă mulțumesc pentru onoarea de a mă fi primit la acest master.
El înclinase capul. Și în acea înclinare a capului fusese tot ce nu se putuse spune cu cuvinte — recunoașterea, respectul, cu plăcere rostit fără sunet.
Pe drumul de întoarcere, către casă, îi venise să plângă. Nu din tristețe — sau nu numai. Ci din acea dualitate pe care o purta cu ea ca pe o a doua piele: fericirea și tristețea în același loc, în același moment, refuzând să se separe una de cealaltă.
De ce nu mă pot bucura pe deplin? se întrebase, și răspunsul venise simplu și fără acuzație: pentru că bucuria neamestecată e pentru cei care nu au plătit un preț mare pentru ce au obținut. Eu am plătit. Și bucuria mea poartă și prețul ei în ea.
Scoase roinița din geantă și puse câteva picături pe palme, respirând adânc. Mirosul acela de lămâie și iarbă și ceva indefinibil care semăna cu bucuria posibilă — nu bucuria simplă, ci bucuria care știe și tristețea și le include pe amândouă — o înconjură, sărutând-o blând.
Pluteam pe un nor bun care mă ducea pe o cale bună, constată, și lăsă această constatare să fie suficientă pentru acel moment.
Visul de la mare
La rulotă, după o zi obositoare de muncă și de pus în ordine, somnul o luase devreme.
Și în vis apăruseră ghizii.
Unul era Ș — colegul de master, cu acel calm a lui specific, cu prezența lui care nu lua spațiu dar umplea camera. Celălalt nu se vedea și nu se auzea, dar era acolo, sigur, ca un fundal cald pe care îl simți fără să îl poți descrie.
Luna pusese în vis întrebarea pe care o purta — despre lucrurile nerezolvate, despre restul din trecut care încă mai cerea atenție.
Și Ș răspunsese simplu, cu acea simplitate pe care o au răspunsurile adevărate:
Ia sacul cu lucruri bune din viitor și pune în el ce a rămas din trecut. Nu ca să îl ascunzi. Ci ca să poți trăi bucuria prezentului cu acceptarea că unele lucruri sunt ale tale fără să mai fie urgente.
Luna se trezise cu această imagine clară în minte și stătuse o vreme în întunericul rulotei, ascultând marea.
Pusese vetiver pe tălpi — rădăcina care crește spre adânc, spre locul unde stabilitatea nu are nevoie de lumină ca să existe — și simțise pământul sub ea, chiar dacă era pe roți, chiar dacă era la mare, chiar dacă totul se mișcase atât de mult în ultimele săptămâni.
Era acolo. Ancorată. A ei.
Dimineața, cu lavanda pe pernă și lumina mării intrând pe geam, Luna stătu și privi înapoi la cele trei momente — T și adevărul rostit printre dinți, masterul și mama cea bună, sacul din vis — și înțelese că nu erau trei evenimente separate.
Erau același eveniment, văzut din trei unghiuri diferite:
Am spus adevărul și am supraviețuit. Am recunoscut nevoia neîmplinită și am supraviețuit. Psihicul meu a primit permisiunea să lase unele lucruri în sac și să meargă mai departe.
Trecerea de la supraviețuire la viață nu se produce printr-un singur moment de revelație. Se produce prin acumulare — un adevăr rostit printre dinți încleștați, o mână pusă pe piept în fața unui profesor, un sac primit în vis de la un ghid care zâmbea.
Luna deschise salvia — clară, cu acea calitate a vederii de sus, a înțelegerii care nu judecă ci observă — și respiră adânc. Vedea acum drumul pe care îl parcursese. Nu complet, nu fără zone de ceață. Dar suficient cât să știe că mergea undeva real, pe picioarele ei, cu sacul ei — în care erau și lucrurile bune din viitor, și restul din trecut integrat, și bebelușa, și fetița, și mama cea bună pe care și-o construise singură, profesor cu profesor, ședință cu ședință, adevăr cu adevăr.
Afară, marea era albastră.
Același albastru.
