de Simona-Elena Matei
A fost odată o fetiță.
Fetița aceasta s-a născut cu ochii deschiși și cu inima deschisă, ca toate fetițele care vin pe lume gata să iubească și gata să fie iubite. Dar în casa ei era un gol acolo unde ar fi trebuit să fie o mamă.
Știi cum intri într-o cameră și simți că cineva a fost acolo, că aerul mai păstrează ceva, o urmă, o căldură, un miros?
Mama e primul miros al unui copil. Primul simț care se trezește. Când mama e acolo cu adevărat, aerul din jurul copilului are o calitate anume, de siguranță, de bine-venit, de ești a mea și eu sunt a ta.
Dar în camera fetiței noastre aerul era gol. Nu mirosea a nimic. Nu mirosea a nimeni.
Fetița a respirat acel gol ani întregi, fără să știe că alții respirau altceva. Golul devenise aerul ei obișnuit.
Însă pe raftul cel mai înalt, acolo unde lumina intra dimineața printr-o crăpătură mică, era ceva. O rășină veche, aurie, care mirosea a pământ și a cer în același timp — a rădăcini adânci și a fum care urcă. Tămâia.
Era mirosul tatălui, nu perfect, nu mereu prezent, nu fără propriile lui umbre și neputințe. Dar real. Un miros care spunea, uneori, în clipele lui bune: există un drum. Există o direcție. Nu ești singură pe lume.
Fetița simțise tămâia rar, în ochii albaștri care o priveau câteodată, în mâna care o apăra câteodată, în prezența care nu fusese suficientă dar fusese reală. Și o păstrase. Înăuntru, acolo unde nimeni nu putea ajunge să o ia.
Tămâia devenise busola ei secretă, aroma care îi spunea că există un interior al ei, că poate să aibă o direcție proprie, că nu trebuie să se piardă complet în golul mamei.
Și mai era ceva, ceva pe care fetița îl purta fără să știe că îl poartă. Undeva în ea, mic și galben și ușor amar, stătea copilul spontan. El nu mirosea a gol. Nu mirosea a tămâie. Mirosea a grapefruit, acel citric și luminos și puțin obraznic, ca un copil care nu a învățat încă să se scuze că există.
Copilul acesta nu murise în toți anii de supraviețuire. Stătuse ascuns, în râsul oprit la jumătate, în curiozitatea înfundată de priviri goale, în bucuria care apăruse uneori și fusese repede ascunsă ca să nu deranjeze. Stătuse și așteptase. Nu cu tristețe, ci cu răbdarea unui sâmbure care știe că primăvara există chiar dacă nu o vede.
Mult mai târziu, după mulți, mulți ani, fetița, acum mare, a înțeles câteva lucruri deodată:
Că golul din camera mamei nu era vina ei.
Că tămâia din ochii tatălui fusese reală, chiar dacă insuficientă.
Că grapefruit-ul din ea nu dispăruse niciodată.
A pus palma pe piept și a respirat adânc.
Mirosea a tămâie, aroma direcției interioare, a drumului care e al ei. Și undeva, sub palmă, bătea ceva mic și galben și ușor amar, nerăbdător să iasă la joacă.
Fetița s-a așezat pe pământ, nu în camera cu golul mamei. Pe pământul cel bun, cel care ține fără să ceară nimic. A deschis inhalatorul cu tămâie și a respirat — o dată, de două ori, până când a simțit în piept acea liniște înaltă care nu vine din afară ci din interior, acea claritate care spune: Știu unde sunt. Știu cine sunt. Am un drum al meu.
Și apoi a zâmbit, pentru că undeva înăuntru copilul cu grapefruit bătea cu pumnii mici în ușă și spunea că e gata. Că e vremea lui.
Acum.
Pentru fetița din tine care a respirat golul atât de mult timp și a păstrat totuși tămâia și grapefruit-ul înăuntru. Cu dragoste.
