de Simona-Elena Matei
În camera în care se vorbea despre arhetipuri și copii interiori, trei arome se întâlniseră pentru prima dată în aceeași seară. Nu se cunoșteau, sau poate se cunoșteau de mai mult timp decât știa cineva să spună, pentru că aromele au o memorie mai veche decât oamenii și o răbdare pe care oamenii abia dacă o pot imagina.
Portocala vorbea calm, cu o voce rotundă și caldă a cuiva care a văzut multe ierni și știe că după fiecare iarnă vine altceva: Eu sunt căldura care nu cere să fii pregătit. Intru oricum. Rămân oricum. Chiar și atunci când crezi că nu mai e loc pentru căldură în tine, pentru că îți aduc bucurie și te ajut să simți.
Grapefruits era mai tânăr în voce sau poate mai vechi, e greu de spus pentru aromele care conțin și dulce și amar în același timp: Eu sunt copilul care a uitat să se teamă. Sau care nu a apucat să învețe. Vin fără veste, fără protocol, fără să întreb dacă e momentul potrivit. Pentru că nu există moment nepotrivit pentru bucurie – există doar obișnuința de a o amâna iar eu te ajut să pornești la drum, te susțin să faci primii pași.
Scorțișoara vorbea mai încet, cu căldura aceea specifică a ceva care arde fără să consume: Eu sunt memoria că lucrurile se pot schimba. Că înghețul a existat și că după îngheț vine dezghețul – nu ca o promisiune, ci ca o lege mai veche decât orice lege pe care oamenii au scris-o. Când vei avea nevoie de mine te voi însoți în curajul de a fi văzută și de a te bucura de ceea ce ești.
Luna le ascultase pe toate trei. Și în timp ce le auzea, sau mai degrabă le mirosea, pentru că aromele nu vorbesc în cuvinte ci în senzații, în modificări ale respirației, în înmuierea sau înțepenirea mușchilor, simțise piatra. Piatra din abdomen. Veche, șlefuită de straturile de vreme și de tăcere, cu amintirile ei pietrificate care nu mai erau amintiri ci deveniseră textură, parte din țesut, parte din respirație.
Portocala se apropiase prima de piatră:
– Știu ce ești, îi spusese, fără să o judece. Ești memoria înghețului. Ești tot ce nu a putut fi simțit atunci când s-a întâmplat, pentru că a simți ar fi însemnat a nu supraviețui. Ești fidelitate față de un copil care a ales să trăiască.
Piatra nu răspunsese. Dar se înmuiase, imperceptibil, la marginile ei.
Grapefruit se apropiase lin și îmbietor:
– Eu te cunosc din altă parte, îi spusese. Te-am întâlnit de fiecare dată când un copil a vrut să râdă și nu i s-a permis. De fiecare dată când spontaneitatea a trebuit să se facă mică și invizibilă ca să nu deranjeze. Ești tot râsul oprit, dar râsul oprit nu dispare, se pietrifică, și piatra asta ești tu.
Piatra rămăsese tăcută, dar ceva în centrul ei, ceva mic și galben și amar-dulce, pulsase o dată, ca un sâmbure care știe că primăvara există chiar dacă nu o vede.
Scorțișoara venise ultima, cu căldura ei lentă și persistentă:
– Eu nu ți-am promis că vei fi altfel mâine, îi spusese pietrei. Îți promit doar că temperatura se schimbă. Că ce a înghețat se poate dezgheța. Nu dintr-odată, pentru că ce a înghețat în cincizeci de ani nu dezgheață într-o seară, ci picătură cu picătură, atingere cu atingere, mireasmă cu mireasmă.
Piatra le simțise pe toate trei. Și în tăcerea ei veche, cu straturile ei de vreme și de tăcere și de amintiri pietrificate, simțise ceva ce nu mai simțise de mult: că nu era singură. Acum știa că în jurul ei, nu departe, nu în teorie, nu undeva în viitor, existau trei prezențe calde și blânde care nu îi cereau să dispară, care nu pretindeau că nu e acolo, care nu spuneau că ar trebui să fie altfel. Spuneau doar:
– Suntem aici. Și vom mai fi mâine. Și poimâine. Și în toată procesarea care urmează.
Piatra nu se dizolvase în seara aceea, dar pentru prima dată de când exista, și exista de mult, din vremuri pe care Luna le știa acum cu durere, simțise că are voie să fie piatră, fără să fie singură de data asta.
Luna pusese palma pe abdomen, acolo unde stătea piatra. Mirosea încă a portocală și grapefruit și scorțișoară, toate trei împreună, ca o conversație pe care nu o planificase, ca o întâlnire care se întâmplase fără să o aranjeze cineva.
– Vreau să trăiesc, gândise Luna, cu o simplitate adevărată. M-am săturat de supraviețuire. Cincizeci de ani e destul.
Piatra era tot acolo.
Și cele trei arome erau tot acolo.
Și undeva în mijlocul acelei conversații nerostite, dintre piatră și portocală, dintre amintirea înghețată și căldura persistentă, dintre spontaneitatea pierdută și grapefruit-ul care nu cere voie, Luna simțise, mic și real, primul semn al dezghețului. Nu era capătul tunelului, dar era luminița aceea care spunea că tunelul are un capăt. Atât de aproape!
Și pentru seara aceea, era suficient.
