de Simona-Elena Matei
Totul începuse de la smântână.
Luna nu știa de ce mirosul de piper negru îi venise în nări exact în acel moment — nu pusese niciun ulei, nu deschisese nicio sticluță — dar mirosul era acolo, ascuțit și clar, ca o tăietură fină prin ceață, ca și cum ceva în interiorul ei știa că are nevoie de claritate înainte ca mintea să apuce să decidă ceva.
Nu e adevărat ce spui, zisese T, și plecase.
Luna stătu cu tăcerea rămasă în urmă. Simți maxilarele încleștându-se. Le recunoscu — nu le mai ignora de câteva săptămâni, de când înțelesese că încleștarea era un mesaj, nu un defect. Le numi în gând: Frică. Sau furie. Corpul meu încă nu le separă. Dar le recunosc.
Mirosul de piper persistă — adevărul are miros propriu, își spuse, și pentru prima dată această idee nu i se păru ciudată.
Când T plecase și M era undeva în casă, Luna deschise geanta de uleiuri — nu cu un scop anume, ci cu acea mișcare pe care o faci când mâinile știu ceva ce mintea nu a formulat încă. Degetele se opriră pe chiparos. Îl deschise și inspiră adânc — răcoros, curat, cu acea verticalitate specifică unui copac care știe exact unde îi sunt rădăcinile și exact unde îi sunt ramurile, fără confuzie între cele două. Puse câteva picături pe încheietura mâinii și simți ceva în piept reglându-se, ca o graniță interioară trasată cu o linie fermă.
Eu sunt eu, își spuse, și propoziția nu mai sunase ca o convingere de afirmat, ci ca un fapt de constatat.
Luă căștile și le puse în urechi. Porni muzica tare. Nu ca să nu audă. Ci ca să poată fi doar ea — pentru că în spațiul acela creat între muzică și chiparos și propriile gânduri, era pentru prima dată în ziua aceea singură cu ea însăși, fără să fie nevoie să fie și cu altcineva.
Aveam nevoie să fiu doar eu cu mine. Propoziția aceasta simplă purta în ea ceva ce Luna nu mai formulase niciodată atât de direct.
Când T se postase în fața fotoliului și aștepta, Luna îl văzuse din colțul ochiului. Își dăduse jos casca.
Nu avem ce discuta. M-ai făcut mincinoasă. Și își pusese casca la loc.
T vorbise mai departe. Lovise vasul cu apă. Și Luna menținuse — nu țipase, nu explodase, nu cedase la a doua sau la a treia insistență. Menținuse granița de trei ori, cu aceeași frază simplă, și lumea nu se prăbușise.
Ceea ce simțise după fusese o liniște pe care nu o recunoscuse imediat — nu liniștea absenței pericolului, ci liniștea cuiva care știe unde e. Undeva în pieptul ei, bergamota pe care nu o pusese dar al cărei miros i se părea că îl simte oricum — dulce, ușor acrișor, cu acea calitate specifică a ceva care aparține doar ție — confirma că da, era acolo, în corpul ei, prezentă.
Cu o zi înainte, gândul venise direct și curat: îl urăsc pe M pentru că seamănă atât de mult în comportament cu maică-mea..
Și în ziua aceea, cu muzica tare în căști, gândul crescuse, se expandase, și Luna îl urmărise până la capăt: Îmi urăsc copiii pentru că mă urăsc pe mine. Pentru că urăsc mama din mine.
Stătu cu această propoziție. O lăsă să fie ceea ce era — nu un adevăr despre cum iubea, ci o radiografie a unui mecanism: furia față de mama din ea se răsfrângea spre cei care îi cereau exact ce ea nu primise, care o puneau față în față cu imposibilul.
Nu îi urăsc pe ei, înțelese. Urăsc imposibilul pe care ei îl cer fără să știe că îl cer.
Când rămăsese singură în curte, plânsul venise din adânc. Luna știuse, în timp ce plângea, că nu plânge pentru T sau pentru smântână. Plângea pentru bebelușa care trebuia să moară și nu murise. Pentru acel corp mic care primise, înainte de a ști că există cuvântul pericol, informația că prezența lui deranjează.
De ce nu am murit? Cum am supraviețuit lipsei de iubire?
Întrebările nu aveau răspunsuri frumoase. Aveau doar adevărul lor aspru și necesar.
Fără să decidă conștient, mâna ei ajunse la geantă și scoase neroli — florile de portocal amar, uleiul care mirosea a ceva dinaintea cuvintelor, a ceva anterior primei amintiri. Îl puse pe piept și plânse mai departe, și mirosul acela delicat și dens în același timp o însoți — nu vindecând nimic, ci pur și simplu, ca un martor care nu cere nimic, care nu explică nimic, care stă.
Lângă neroli, dintr-un impuls pe care nu îl înțelese imediat, adăugă mușețel roman — blând, antispasmodic, mirosind a iarbă și a copilărie sigură, a locul unde bebelușa ar fi trebuit să fie ținută și nu fusese.
Acum ești ținută, spuse Luna în gând, cu mâna pe piept, fără să știe cu exactitate cui i se adresează — bebelușei, sau ei însăși, sau amândurora, care erau poate același lucru.
Mai târziu, cu corpul obosit de plâns, Luna puse cartea în poală și încercă. Simți furia în stomac — densă, grea. Puse mâna dreaptă pe ea. Înainte de a continua, luă ghimbirul din geantă — cald, picant, cu acea calitate a focului care nu arde ci activează — și îl puse pe abdomen, deasupra mâinii. Simți imediat căldura reală a uleiului adăugându-se la căldura interioară a furiei, și cele două nu se anulară, ci se recunoscură. Încercă să extindă senzația spre picioare. Frica urcă în loc să coboare — spre gât, spre umărul stâng, și în piciorul stâng.
Jumătatea stângă — lumină. Jumătatea dreaptă — întuneric.
Văzu cum mama ei o ținea atârnată cu capul în jos. Ficatul durea. Plămânii dureau.
A vrut să mă omoare încă de când a aflat că mă are.
Ce faci acum că ai aflat?
Merg mai departe.
Și în momentul acela frica se transformă în furie — nu roșie și violentă, ci galbenă, luminoasă, exact culoarea ghimbirului, exact culoarea soarelui care nu arde ci iluminează — și Luna luă ylang-ylang și puse o picătură pe gât, acolo unde frica urcase, și simți ceva eliberându-se, nu exploziv, ci ca un nod care în sfârșit cedează după ce ai încetat să tragi de el.
O scot, spuse despre furie. Și ieși din stare.
Mirosea a transpirație și a ghimbir și a ylang-ylang și a neroli. Toate laolaltă — un miros complex, nedefinibil, care era al ei și numai al ei, semnătura olfactivă a unui adevăr ieșit la suprafață.
Zilele care urmară, Luna observă lucruri mici și concrete. Nu se mai trezea cu maxilarele încleștate.
Starea nouă — liniște și energie și înțelegere în același timp — o surprinsese prin necunoscutul ei. Nu o recunoștea pentru că nu o mai trăise. Sistemul ei se formase în pericol, și pericolul era familiar. Siguranța era teritoriu nou.
Seara, înainte de culcare, punea vetiver pe tălpi — rădăcina care crește în jos, spre adânc, spre locul unde lumina nu mai are nevoie să ajungă pentru ca viața să existe — și lăsa senzația de pământ sub picioare să îi spună corpului că era undeva, că era ancorată, că nu mai plutea în nesiguranța aceea veche.
Și câteodată, în momentele când liniștea și golul se confundau, când nu știa dacă ce simțea era prezență sau disociere, lua salvie — clară, ușor florală, cu acea calitate a cuiva care vede dintr-un loc mai înalt — și respira adânc, și vederea i se clarifica puțin, suficient cât să știe că era acolo, în corpul ei, în ziua aceea, în viața ei.
Sub furie era durere. Sub durere era bebelușa. Sub bebelușă era întrebarea pe care o purtase toată viața: E greșit să îmi cer dreptul la viață?
Nu era o întrebare. Era un răspuns.
Luna puse mâna pe abdomen — acolo unde bebelușa stătuse speriată și sperase în același timp — și simți ceva ce nu avusese un cuvânt până atunci. Putere.
Nu puterea împotriva cuiva. Puterea de a ști unde e. Energia care apare când sistemul nervos nu mai cheltuiește tot combustibilul pe supraveghere și apărare.
Deschise lavanda — pentru că unele lucruri au nevoie să fie însoțite de simplitate, nu de complexitate — și o puse pe piept, și respira, și sistemul nervos care purtase atâta timp atâta greutate se lăsă, în sfârșit, puțin mai jos, puțin mai aproape de odihnă.
Afară, soarele era galben.
Același galben ca furia care nu ardea ci ilumina.
Același galben ca ghimbirul pe abdomen.
Același galben ca speranța pre-verbală a bebelușei care spusese da vieții fără să știe că alege.
