de Simona-Elena Matei
Era o seară caldă.
Casa era plină (de oameni care iubeau, de animale blânde, de plante care își întorceau frunzele spre lumina lămpilor, de muzică ce curgea prin camere ca un al doilea aer). Tot ce trebuia să fie bine era bine.
Și totuși.
Luna stătea în mijlocul acestei frumuseți și nu o simțea pe deplin. Ca și când ar fi privit-o printr-un geam subțire, transparent, dar acolo — între ea și lume era ceva. O peliculă. O distanță fără nume.
Disocierea nu vine când ești în pericol, înțelesese Luna de-a lungul timpului. Vine când ești în siguranță. Când corpul simte că în sfârșit poate lăsa să iasă ce a ținut.
Tâmplele o dureau. Gâtul era uscat. Lacrimile curgeau fără să știe de unde. Pisica o privea de pe fotoliu cu ochii ei galbeni și înțelepți.
Tălpile pe podea, îi spuse o voce interioară (nu VA de data aceasta, ci ceva mai simplu, mai direct, ca un memento scris pe o bucată de hârtie lipită pe oglindă).
Luna puse tălpile pe podea. Nu le simțea. Podeaua era acolo, știa asta, dar senzația nu urca. Ca și când firul dintre tălpi și minte fusese tăiat undeva pe traseu.
Nu contează că nu le simt, gândi ea. Podeaua le ține oricum. Ținutul nu depinde de simțit.
Și atunci ochii îi căzură pe gentuța cu uleiuri. Stătea acolo, lângă ea — ceea ce era neobișnuit. De obicei era pe raftul ei, la distanță, de parcă în seara aceea cineva o adusese mai aproape fără să anunțe.
Luna puse o mână pe inimă. Simți căldura palmei, a pielii, a ceva care bătea acolo neîntrerupt de când era cât o sămânță. Și deodată, sub căldura aceea simplă și reală, simți că inima o doare. Nu metaforic. Fizic. Ca și când plângea și ea, în felul ei muscular și tăcut.
Inima care plânge este inima care simte, înțelese Luna. Asta înseamnă că sunt aici.
Din gentuță scoase neroli, uleiul acela care știa ceva despre rănile dinaintea cuvintelor, despre traumele atât de vechi încât deveniseră parte din aer, despre sistemul nervos care învățase frica înainte să învețe dragostea. O picătură. Frecată ușor deasupra inimii.
Și atunci o lovise, nu durere obișnuită ci o durere ca o lovitură venită din adânc, din locul în care cineva, demult, lovise cu o putere care nu ar fi trebuit niciodată să existe între o mamă și copilul ei.
Luna nu fugi din ea. Rămase cu durerea, așa cum făcea în propria terapie. Și ceva neașteptat se întâmplă.
Durerea, în loc să rămână fixă în piept, a început să se miște. Întâi ca un fir subțire de apă — abia perceptibil, abia crezut. Apoi mai puternic, mai sigur, ca un izvor renăscut după o iarnă prea lungă, care își amintise dintr-odată că știe să curgă. Coborî prin brațul stâng, lent, cu răbdare, cu acea certitudine a apei care știe că gravitația este de partea ei. Izvorul devenise râu. Râu devenise ceva mai mare, mai liber.
Durerea se lăsă mai jos, la încheieturile falangelor, unde se opri o clipă — ca o cascadă la marginea stâncii, adunându-și curajul — și apoi coborî mai departe, spre degete.
Ceva ținut deliberat în adâncuri își face loc către viață.
Luna simți nevoia să scuture mâna stângă. Nu o planificase. Nu o decisese. Mâna știuse singură.
Scutură — o dată, de două ori, de mai multe ori — și cu fiecare scuturare simțea cum pleacă ceva ce nu era al ei sau era al ei dar nu mai voia să îl poarte. Energia aceea veche, înghețată, care stătuse în piept și în braț și în încheietură așteptând exact acest moment. Exact această mână. Exact această seară caldă, cu oameni care iubesc animale și plante care trăiesc.
Când scuturatul se opri de la sine, dinspre radio veni o melodie.
I believe I can fly.
Luna rămase nemișcată cu mâna stângă în aer și simți ceva atât de ciudat și atât de familiar în același timp — corpul simțit și nesimțit deodată. Nu disociere. Altceva. O plutire curată, ca după o furtună care se terminase și aerul era altfel, mai ușor, mai transparent.
Zborul nu înseamnă că nu mai ai corp, înțelese ea. Înseamnă că nu îl mai porți ca pe o povară.
Și atunci, în liniștea aceea sufletească, Luna simți ceva neașteptat. O prezență mică. Lângă ea. Nu în cameră — înăuntru. O copilă. Nu speriată. Nu ascunsă. Doar acolo — cu ochii mari și cu mâinile mici și cu acea privire a celor care au văzut prea mult prea devreme și au învățat să pară că nu au văzut nimic. Ea venise la sunetul cascadei.
Cascada fusese pentru ea — Luna știa asta acum. Tot drumul acela lung al durerii din piept prin braț prin încheietură până la degete fusese un mesaj trimis în adâncuri: știu că ești acolo. Vin după tine. Nu prin cuvinte — prin corp. Prin apă. Prin mișcare. Prin limbajul pe care îl știi tu.
Copila nu spuse nimic. Dar se apropie puțin.
P.S. Luna a înțeles în seara aceea că povestea nu este o fugă de realitate. Este puntea dintre ea cea mare și ea cea mică. Copila din adâncuri nu înțelege concepte și protocoale și neurotransmițători. Înțelege râuri și cascade și mâini calde pe inimi și melodii care vin exact când trebuie. Povestea este limba în care cele două se pot găsi. Și poate că vindecarea nu înseamnă altceva decât asta — să înveți să vorbești pe limba copilei din tine, până când ea îndrăznește să se apropie puțin. Și puțin. Și puțin.
