Continuarea poveștii Luna și cascada din piept
de Simona-Elena Matei
Luna privi geanta de uleiuri așezată lângă ea, pe podeaua pe care încă nu o simțea, dar care, oricum, o ținea — pentru că, își aminti ea, ținutul nu depinde de simțit. O deschise încet, fără să caute nimic anume, lăsând mâna să aleagă singură dintre sticluțele mici și grele, așa cum alegi un fruct dintr-un coș fără să te uiți, doar pipăind, doar lăsând degetele să recunoască ce le aparține.
Mâna se opri pe o sticluță întunecată, cu etichetă ștearsă de atâta folosire — vetiver. Rădăcina care crește în jos, niciodată în sus, niciodată spre lumină, ci spre întuneric, spre adânc, spre locul unde lumina nu mai are nevoie să ajungă pentru ca viața să existe acolo.
O puse pe încheietura mâinii. Mirosul de pământ umed, de subteran cald, îi umplu nările, și pentru o clipă pereții Atheneumului au părut să se topească, să se subțieze ca o pânză udă și Luna simți cum povestea începe să se schimbe.
Era frig. Nu un frig care doare, ci un frig care amorțește — genul de frig care îi spune corpului să se oprească, să nu mai ceară nimic, să nu mai aștepte nimic. Pe pământul gol, lângă o piatră mare și tăcută, zăcea un prunc înfășurat, cu pumnii micuți strânși, cu respirația atât de fină că aproape nu se vedea.
Luna nu se întrebă cum ajunsese acolo. Unele locuri nu se întreabă, se recunosc.
Se lăsă în genunchi pe pământul rece — pe care, de asemenea, nu îl simțea, dar care o ținea — și ridică pruncul cu amândouă brațele, ca și cum ar fi ridicat ceva ce fusese lăsat jos prea mult timp, ceva ce trebuia neapărat să fie luat de pe pământ, nu pentru că pământul era rău, ci pentru că niciun prunc nu trebuie lăsat acolo unde nu există brațe.
Lacrimile îi curgeau, dar nu din milă — Luna înțelesese asta de mult, mila te privește de sus, în timp ce amărăciunea te privește din interior, din același loc unde stă copilul — și plânse deasupra pruncului cu o amărăciune curată, fără cuvinte, ca o ploaie care nu cere nimănui voie să cadă.
Te iau de jos, îi spuse, cu vocea tremurând de frigul care încă nu plecase din aer. Ești cea mai deșteaptă și cea mai frumoasă ființă pe care am ținut-o vreodată în brațe. Pui mic. Vom reuși.
Pruncul zâmbea și respirația i se adânci, ca un fir care, în sfârșit, găsește pentru ce să se întindă.
Cum ai venit la mine până acum? întrebă Luna, în liniștea aceea ciudată unde întrebările nu mai au nevoie de logică pentru a fi puse. Și răspunsul nu veni în cuvinte, ci într-o culoare — un albastru care se ridică din pieptul pruncului ca un fum blând, umplând tot spațiul rece din jurul lor.
Albastrul cerului care nu poate fi luat de nimeni, pentru că nu aparține nimănui — e mereu deasupra, intact, indiferent ce se întâmplă jos, pe pământ.
Albastrul ochilor — ai ei, dar și ai unui bărbat pe care Luna nu îl vedea, dar al cărui chip îl simțea, cald, undeva în spatele genelor pruncului, ca o oglindă păstrată din vremuri mai sigure.
Luna înțelese: albastrul fusese singurul loc unde pruncul s-a putut ascunde fără să fie găsit de nimeni rău. Cerul nu poate fi pătat. Privirea unui tată bun nu poate fi furată, odată ce a fost dăruită.
Ținu pruncul mai aproape de piept, și albastrul le cuprinse pe amândouă.
Apoi pereții se schimbară din nou, și Luna se trezi într-o încăpere pe care o știa, fără să fi fost vreodată acolo — o cameră ce aparținea unei biserici, cu lumină palidă, filtrată, ca printr-o sticlă veche. Pruncul nu mai era în brațele ei — dormea, undeva, în siguranță, lăsat în locul de care avea acum nevoie.
Luna stătea și aștepta. Nu știa ce. Camera avea acea liniște specifică locurilor unde timpul nu mai înaintează, ci stă, suspendat, ca un purgatoriu fără durere, dar și fără ieșire. Când nerăbdarea ei deveni prea mare ca să mai poată sta nemișcată, ușa se deschise și ieșiră mai mulți bărbați în robe — un alai tăcut, însoțind un călugăr care trebuia să plece undeva, undeva departe. Luna știa asta. Călugărul se opri și o privi. Pe nas avea un semn vizibil, ca o cicatrice veche, niciodată vindecată complet — un adevăr pe care toată lumea îl vedea, dar despre care nimeni nu vorbea. Nu spuse nimic. Doar s-au privit.
Luna își puse întrebarea, cu voce tare, pentru prima dată, în acea cameră: De ce a trebuit să aștept plecarea ta?
Și, pentru o clipă, înțelese — nu prin cuvinte, ci prin felul în care întrebarea îi rămase în gât, grea — că nu călugărul îi datora un răspuns. Ea era cea care învățase, de mică, să stea, să tacă, să nu plece și să nu intre, doar să aștepte ca durerea altcuiva să se termine, fără ca cineva să o întrebe pe ea ce avea nevoie.
Camera bisericii se topi la fel de blând cum apăruse, și Luna se trezi din nou în Atheneum, cu sticluța de vetiver încă pe încheietură, cu pruncul undeva în ea, cu albastrul încă luminând pe sub pleoape.
Dar gâtul îi era țeapăn, ca și cum ar fi ținut, fără să știe, toată povara întrebării din cameră. Încercă să-l miște. Spre stânga — greu. Spre dreapta — la fel de greu. Lăsă capul pe spătarul fotoliului, să se odihnească o clipă, apoi reîncepu, încet, fără grabă, fără să forțeze nimic. De fiecare dată mișcarea devenea puțin mai ușoară. De fiecare dată, ceva din ceafă ceda puțin, ca o gheață veche care, în sfârșit, găsește o crăpătură prin care să se topească.
Apoi veniră frisoanele — pe ceafă, ca niște valuri mici și reci. Luna nu le mai respinse. Le recunoscu, le lăsă să fie, exact cum bunica o lăsase odată să aștepte pâinea fără să o grăbească.
Și apoi corpul se ridică singur, fără ca mintea să decidă nimic, și începu să se scuture — întâi brațele, apoi capul, apoi, când Luna observă că restul trupului rămăsese încă nemișcat, ridică și picioarele, lăsând tot ce fusese îngheț să găsească, în sfârșit, o cale de ieșire prin mișcare.
Se așeză epuizată, cu o durere surdă în spatele frunții, dar cu un lucru nou, foarte clar: corpul i se încălzise. Nu căldura uleiului, nu căldura camerei ci căldura propriei circulații, reluată, ca un fluviu care, după ani de îngheț la suprafață, găsește din nou drumul spre mare.
Luna își puse mâna pe piept și își spuse, cu o voce simplă, fără emfază, exact așa cum se spun adevărurile cele mai importante:
Eu sunt eu. Pruncul e al meu. Albastrul e al meu. Și ceea ce nu am putut face atunci, pot face acum.
Pisica, cea care până atunci dormise neclintită pe fotoliu, deschise ochii și o privi lung, ca și cum ar fi vrut să confirme că, da, ceva se schimbase cu adevărat în acea cameră.
Afară, cerul era deja albastru — același albastru, dar privit, în sfârșit, dintr-un corp care nu mai aștepta să treacă durerea altcuiva, ci începea, încet, să-și ia înapoi propriul drept de a se mișca, de a cere, de a fi.
