de Simona-Elena Matei
Luna știa de mult că există un tărâm în ea pe care nu îl putea vizita fără să înghețe. Nu era un tărâm întunecat. Nu era un tărâm înfricoșător. Era ceva mai greu decât întunericul și mai trist decât frica. Era un tărâm fără miros.
Fiecare ființă umană poartă mirosul primei iubiri. Mirosul mamei. Cald sau rece, prezent sau absent, se întipărește în sistemul nervos înainte de orice cuvânt, înainte de orice amintire, înainte de orice poveste pe care o poți spune despre tine.
Dar în tărâmul Lunei, acolo unde ar fi trebuit să fie acel miros, era aer gol.
Nu răutate. Nu ură. Nimic.
Și nimic, înțelesese Luna acum, e uneori mai greu de dus decât ceva dureros, pentru că cu durerea poți face ceva, o poți numi, o poți plânge, o poți pune pe masă și o poți privi. Dar cu nimic nu știi ce să faci.
Luna stătuse ani întregi în fața acestui nimic fără să știe că stă în fața lui. Îl respirase ca pe aerul obișnuit. Construise o viață în jurul lui, una solidă, funcțională, remarcabilă, fără să știe că la temelia ei era un gol pe care nu îl alesese.
Acum îl știa.
Și îl lăsa să fie ceea ce era, un gol real, al ei, care nu mai trebuia umplut cu scuze sau explicații sau cu speranța că va fi altfel.
– Mama nu a lăsat un miros, spuse Luna în tărâmul acela fără aromă. Și asta e tot ce a fost. Nu mai puțin. Nu mai mult.
Dar existau și alte tărâmuri înăuntrul ei.
Unul mirosea a tămâie. Nu miros de biserică, nu miros de ritual, ci mirosul acela specific al rășinii vechi care arde încet, care nu se grăbește, care urcă lin și lasă în urmă o claritate pe care nu o poți explica, doar o simți.
Acesta era tărâmul tatălui.
Nu tatăl perfect, pentru că nu exista în poveste Lunei un tată perfect, deoarece poveștile adevărate nu au tați perfecți. Ci tatăl real, cu ochii albaștrii, cu propriile lui limite și neputințe și cu momente în care nu văzuse ce ar fi trebuit să vadă.
Dar în tărâmul acesta, ce rămăsese era esența lui, direcția. Acea calitate a tămâiei de a te ajuta să simți că ai o busolă interioară, că există un drum al tău, că poți merge fără să ceri permisiunea fiecăruia.
Luna intrase pe tărâmul tămâiei de multe ori fără să știe că intră: ori de câte ori luase o decizie din locul cel mai adânc al ei; ori de câte ori refuzase să cedeze la ce i se părea nedrept; ori de câte ori construise ceva, o practică, o poveste, un workshop, o înțelegere, din interior spre exterior, nu din nevoia de aprobare.
Tămâia îi spusese mereu, fără cuvinte: ai voie să ai un drum al tău. Chiar dacă nimeni nu îl validează. Chiar dacă nu știi exact unde duce.
Acum, știind de unde venea, Luna puse câteva picături de tămâie pe palmă și respiră adânc.
Mirosul o duse direct în acel tărâm interior, cald, înalt, stabil, și rămase acolo o clipă, simțindu-se direcționată din interior.
– Mulțumesc, spuse, fără să știe exact cui (tatălui, tămâiei, sau acelei părți din ea care păstrase busola chiar și când totul din jur fusese haos).
Al treilea tărâm era cel mai zgomotos, sau ar fi fost, dacă i s-ar fi dat voie să fie zgomotos.
Mirosea a grapefruit.
Galben și ușor amar și obraznic și luminos, ca un copil care nu a învățat că există motive pentru care nu ar trebui să fie bucuros, care nu a primit lista cu situații în care râsul e nepotrivit, care nu știe că spontaneitatea poate deranja.
Copilul acesta trăise în Luna tot timpul. Stătuse la fereastră și privise afară în toți anii de supraviețuire, bătând discret cu degetele mici în geam.
– Pot ieși? întreba. E vremea mea?
Și de fiecare dată fusese un motiv pentru care să nu iasă. Fie era prea periculos, fie prea devreme, sau prea mult, prea nepotrivit, sau cu cuvinte precum „taci că așa te înveți”.
Dar acum Luna deschisese fereastra.
Nu larg, nu dintr-o dată și nu fără ezitare. Ci puțin. Suficient cât copilul să simtă aerul proaspăt pe față și să știe că ușa nu e zăvorâtă pentru totdeauna.
Puse grapefruits pe mâini și îl aduse la nas, acel miros care nu cere voie să intre, care vine cu toată luminozitatea lui directă, și simți ceva în piept eliberându-se puțin. Nu bucurie deplină. Nu transformare completă. Ci un prim pas al copilului spontan care învață că poate exista fără să ceară permisiunea.
– Ești acolo, îi spuse Luna copilului cu grapefruits. Te știu. Îți fac loc.
Luna rămase cu toate trei în ea. Cu golul fără miros al mamei, cu tămâia tatălui și grapefruit-ul copilului. Și înțelese că nu trebuia să aleagă între ele. Că toate trei sunt ale ei (golul, busola și copilul spontan) și că a le putea numi pe toate trei înseamnă că are mai mult decât avusese vreodată.
Golul mamei — acum știut, acum numit, acum eliberat de rușinea că ar fi putut fi altfel.
Tămâia tatălui — acum recunoscută ca resursă reală, ca direcție internă construită din puținul disponibil.
Grapefruit-ul copilului — acum invitat, lăsat să bată la fereastră fără să fie trimis înapoi.
Nu era o vindecare completă, cu un final fericit din povești, ci ceva mai real și mai prețios decât atât. Era o femeie care știe ce poartă, care poate numi ce a fost, și care face loc, pas cu pas, copilului spontan care a așteptat atât de mult.
Afară era noapte.
Înăuntru mirosea a tămâie și a grapefruit.
Și undeva în mijloc — acolo unde golul mamei fusese — era acum spațiu.
Spațiu pentru ea.
