de Simona-Elena Matei
Luna se trezise cu senzația pregnantă a Veneției — nu imaginea ei, ci mirosul ei, textura ei, acel amestec specific de apă și piatră veche și ceva indefinibil care seamănă cu timpul stând pe loc. Refăcând filmul visului mai târziu, în liniștea dimineții, înțelesese cum ajunsese acolo.
Fusese într-o mașină cu M. Se certaseră — nu știa pe ce, visele nu păstrează conținutul certurilor, ci doar temperatura lor. În față se vedea o turlă mare, impunătoare, care trăgea spre ea ca un magnet. Luna nu voise să meargă acolo și îi spusese. El insistase. La următoarea intersecție ea coborâse.
Nu fusese abandon. Fusese alegere.
Mașina plecase mai departe. Ea rămăsese pe trotuar, singură, și în loc să simtă frică simțise ceva neașteptat, o ușurare, ca după ce lași jos ceva greu pe care îl purtai de atât de mult timp încât uitaseși că îl purtai. A ajuns acasă. În acea casă era un bărbat care vorbea mult, efeminat și avea multe gesturi. Gesturi care au făcut-o pe Luna să se întrebe în vis: oare cine este acest bărbat? Îl ascultase. Și atunci, stupefiată, înțelesese: avea mai multe familii. Nu una. Nu doar aceea din care crezuse că face parte. Mai multe. Speriată inițial, plecase. Și ajunsese la Veneția.
Acolo — în visul acela care mirosea a apă și piatră veche — înțelesese că Veneția nu era destinație. Era o altă casă de tranzit, un alt peron de unde trebuia să meargă mai departe.
Sunt mai mult decât o singură poveste, gândise, trezindu-se, și gândul nu o speriase. O lărgise.
Seara, fiind în vacanță, când M începuse să o maseze, Luna nu simțise nimic. Spatele ei era blocat — o placă de tensiune pe care o cunoștea, care apărea când corpul strângea în el mai mult decât putea procesa în cuvinte. Mâinile lui M se mișcau în sensul acelor de ceas și ea stătea acolo, prezentă și absentă în același timp, simțind presiunea dar nu căldura, atingerea dar nu contactul.
Și apoi el greșise direcția. Invers. Contrar acelor de ceas. Și corpul ei răspunsese imediat — o senzație care pornise din centrul spatelui și se răspândise ca o undă, ca și cum țesuturile așteptaseră tocmai asta, tocmai această direcție neașteptată, tocmai această mișcare care nu urmează logica obișnuită.
Simt, constatase, cu o uimire simplă. Simt când direcția se schimbă.
Îl rugase să continue așa.
Luna pusese roinița pe palme înainte de a adormi — câteva picături, mirosul acela de lămâie și iarbă și ceva indefinibil care semăna cu bucuria posibilă — și gândise, în întunericul camerei, că poate corpul ei funcționase mereu prin contrast, prin ce contrazice așteptarea, prin surpriză, prin direcție neobișnuită, prin ce iese din tipar.
Amorțeala nu simte nimic — nici în direcția corectă, nici în cea greșită. Că simțea invers era semn că amorțeala ceda.
A doua zi, în mare, Luna înnotase din geamandură în geamandură.
La întoarcere făcuse pluta — întinsă pe apă, cu fața spre cer, cu corpul lăsat în grija mării — și pentru câteva minute fusese doar asta: cer și apă și greutatea corpului purtată fără efort.
Dar când se apropiase de geamanduri, frica o cuprinsese. Nu frica de val, nu frica de distanță ci frica de adâncuri — de ce nu se vedea dar presimțea. Marea era prea calmă la suprafață. Și tocmai această calm o înfricoșa, pentru că știa că dedesubt se mișca altceva, altceva care nu se vedea și nu se auzea dar era acolo, sigur, cu propria lui agitație.
Ca mine, gândise, și observația nu venise cu judecată ci cu recunoaștere. Suprafața funcțională. Adâncurile în mișcare. Frica de ce nu vedea dar se presimte. Nu încercase să rezolve frica. O lăsase să fie acolo, în corpul ei, în timp ce plutea mai departe.
La evenimentul organizat de D., Luna luase creioanele colorate fără plan. Începuse din mijloc — fără să citească nicio instrucțiune, fără să știe că există o teorie a mandalelor, mâna ei se dusese singură spre centru. Acolo pusese gri. Și știuse imediat, fără să știe cum știa, că acolo era copilăria ei.
Al doilea cerc — turcoaz și roz, culorile cu care era îmbrăcată chiar în ziua aceea, ca și cum hainele ei știuseră ceva ce mintea ei nu formulase încă.
Centrul — gri. Copilăria.
Roșu — trauma. Știuse și asta fără să gândească.
Și apoi culorile pastelate — vișiniu pal, verde deschis, albastru ca cerul de dimineață — viața. Și movul la final, închizând cercul. În timp ce colora și mirosea, tot roinița, aleasă pe nevăzute, din inhalator, observase că o durea mâna. Se oprise. Pusese mâna dureroasă în poală și o privise.
Cât de dificil îi este mâinii să își spună durerea, gândise, și în propoziția aceasta simplă fusese ceva atât de vast încât o lăsase să stea, fără să o explice, fără să o analizeze.
Corpul vorbește. Întotdeauna. Uneori prin durere. Uneori prin direcție inversă. Uneori prin frica de adâncuri.
Urmară trei nopți de vise.
Prima noapte — coridoare și căutarea soluției. A doua noapte — toate părțile ei, femei și bărbați, pe care îi salutase ca pe niște cunoscuți. A treia noapte — ajunsese la ceea ce căutase.
Se trezise cu o mulțumire și un calm firesc, fără euforie, fără surpriză — ca și cum ajungerea fusese inevitabilă, ca și cum tot ce fusese înainte fusese exact drumul necesar.
Îndimineața celei de a treia zile, ceața era densă. Pe măsură ce se apropiaseră de mare, se accentuase — umezeală puternică în aer, vizibilitate scăzută, un gri care părea să nu se termine. Luna simțise anxietatea urcând în piept, acea frică familiară de ce nu se vede dar se simte, aceeași pe care o simțise în mare cu câteva zile înainte.
Pe plajă, pe șezlong, cu ochii închiși, începuse exercițiul de respirație — inspir de trei secunde, expir de șapte, serie după serie, lăsând ritmul să preia controlul acolo unde gândul nu putea ajunge. Spre finalul exercițiului simțise zona pelviană relaxându-se. Nu gradual. Nu ca o decizie. Ca o cedare — ca atunci când un nod care a stat strâns prea mult timp primește în sfârșit permisiunea să se desfacă.
Și piept — lumină. Căldură. Nu de la soare, pentru că soarele era încă în nori. Din interior.
Deschisese ochii curioasă. Ceața era acolo. Soarele era în nori. Nimic nu se schimbase afară. Și totuși înăuntru era luminos.
Pusese lavanda pe piept — câteva picături, mirosul acela simplu și profund în același timp care nu cere nimic și nu promite nimic, doar însoțește — și respirase adânc, o dată, de două ori.
Nu mai aștept ca afară să se schimbe ca să pot simți bine înăuntru, înțelesese, fără să formuleze propoziția, ci simțind-o direct în corp.
Ceața afară era ceața celorlalți.
Lumina înăuntru era doar a ei.
