de Simona-Elena Matei
Era vineri seara când Luna și prietenul ei au hotărât să plece spre casă — nu orice casă, ci aceea moștenită de la tatăl cu ochii albaștri, casa în care prunca învățase, fără să știe că învață, că există un pământ sigur pe lumea aceasta, că există un om cu ochi de culoarea cerului care nu aruncă, ci ține.
Mașina pornise bine. Drumul era neted. Și tocmai când Luna se lăsase puțin în scaun, cu ochii pe întunericul care se derula afară ca o poveste fără cuvinte, sunetul veni — brusc, tare, ca o împușcătură sau o pană — și mașina își pierdu puterea, dintr-odată, ca un plămân care uită să inspire.
Luna simți înainte de a gândi. Maxilarele i se încleștară, nu din decizie, ci din reflex, ca un scut vechi ridicat automat la primul semnal de pericol, un scut pe care îl purtase atât de mult timp încât uitase că îl purta. Tăcu. Așteptă. Se întoarseră acasă. Îl lăsă pe amic să se ocupe de motor, de mecanic, de furtunul nestrâns de cei de la service, și în toată această așteptare nu se întrebă ce simte, pentru că ceea ce simțea era atât de familiar, atât de integrat în textura zilei, încât nu se distingea de ea — frica nu apărea ca un oaspete recunoscut la ușă, ci era deja înăuntru, parte din mobilier, parte din pereți, parte din aerul respirat. Mașina a fost reparată. Au urcat din nou în ea. Au plecat spre Buzău.
Casa îi primise cum primesc casele vechi — cu o tăcere care nu e gol, ci acumulare, toate zilele trăite acolo stratificate în lemn și lut și miros de timp bun. Luna se așeză și nu făcu nimic special. Citi. Se jucă pe telefon. Stătu și se gândi — și tocmai în acea stare de nefacere, de odihnă fără scop, gândul veni singur, ca un fruct copt care cade fără să fie scuturat:
Acum sunt în siguranță.
Și imediat după: Dar cine este în siguranță? Eu care? Toate eu care?
Mai întâi apăru fetița. Dar acum o întrebă: Mai e cineva?
Și atunci, din spatele fetiței, din locul și mai adânc, apăru bebelușa. Mică, tăcută, cu pumnii strânși — cea care nu știuse niciodată că există un cuvânt pentru ceea ce trăia, cea care nu avusese limbaj pentru frică și pentru sperare și pentru frig.
Tustrele. Pe acel pământ. În acea casă.
Suntem în siguranță, spuse Luna, și simți că pentru prima dată propoziția aceasta nu era o convingere adresată minții, ci o informație transmisă corpului — și corpul, spre surprinderea ei, o primea.
Seara, când astrul nopții se ridicase plin deasupra casei, Luna ieși în curte și stătu o vreme cu fața întoarsă spre el, simțind sub tălpi pământul — acel pământ specific, cu genealogia lui specifică, pământ prin care trecuseră picioarele unor femei pe care nu le cunoscuse, dar ale căror urme erau acolo, invizibile și totuși reale, ca un fir ce nu se rupe doar pentru că nu îl mai poți vedea. Și rosti, cu voce tare, în noaptea aceea liniștită:
Femei din linia femeilor eliberate de durere, vă respect și vă mulțumesc.
Corpul începu să se scuture înainte ca mintea să decidă ceva — mai întâi încetișor, ca un tremur fin care vine din interior spre suprafață, apoi din ce în ce mai puternic, un scuturat care nu era convulsie și nu era frică, ci era exact ceea ce era: eliberare, transmisă prin carne și oase din generație în generație, ieșind acum, pe acel pământ, sub acea lună, prin acel corp care era ultimul corp feminin din linia lor.
Ultima descendentă feminină, înțelese Luna, și greutatea acestui gând nu o apăsă, ci o ancoră — ea nu era sfârșitul, ci depozitara, cea prin care toate celelalte continuau să existe în lume.
Lăsă totul să curgă. Nu opri nimic.
Dimineața se trezise cu un cuvânt în minte — Abuela — și nu știuse imediat a cui bunică era, din ce linie, din ce limbă venea acest cuvânt care nu era al ei și totuși se simțea al ei.
Mai târziu, în grădină, înțelese: nu era bunica maternă, nu era bunica paternă, era Bunica mai veche decât toate bunicile — Bunica Pământ, cea care dă fără să ceară explicații, cea care primește tot ce cade fără să judece, cea din care cresc și în care se întorc toate lucrurile.
Vei primi daruri, simți Luna, fără să audă cuvinte.
Le-a primit. Nu știa exact ce erau — poate liniștea de două zile, poate bebelușa găsită în siguranță, poate recunoașterea fricii, poate scuturatul sub lună — dar le-a primit și a mulțumit, și bunica pământ i-a zâmbit din iarbă și din lumina de dimineață și din mirosul de pământ ud pe care îl știa de când era mică.
Pe drumul de întoarcere, apropiindu-se de casă, sunetul veni din nou — același, exact același, ca o repetiție pe care viața o pusese acolo intenționat, pentru a vedea dacă ceva se schimbase.
De data aceasta Luna nu opri. Nu pentru că nu se temea — maxilarele se încleștară din nou, automat, fidele mecanismului lor vechi — ci pentru că știa acum ceva ce nu știuse la dus: frica era acolo, da, dar ea era mai mare decât frica. Nu în sensul că o depășea sau o elimina, ci în sensul că o conținea — frica era în ea, nu ea în frică.
Merseră mai departe și ajunseră acasă întregi.
Câteva zile mai târziu, în cabinet, când terapeuta o întrebă ce simte când rostește cuvântul frică, Luna simți abdomenul umflându-se — o presiune din interior spre exterior, ca ceva care crescuse prea mult pentru spațiul în care fusese ținut.
Și apoi căldura — nu o căldură plăcută, ci una intensă, cuprinzătoare, ca un foc care nu arde ci pârjolește din interior, un foc care o împresura din toate părțile și care nu era pericol, ci era exact frica eliberată din stratul ei cel mai adânc, luând în sfârșit forma pe care o avusese dintotdeauna dar nu i se permisese să o arate.
Am vrut să iau un ac și să îl sparg, gândi Luna despre abdomenul acela umflat, și înțelese imediat că nu voia să se rănească, ci voia să elibereze — că presiunea era atât de mare încât mintea căuta imaginea cea mai directă și posibilă pentru nevoia de a lăsa aerul să iasă.
Nu luă niciun ac. Rămase cu presiunea, cu focul, cu abdomenul umflat.
Și atunci o văzu — în interiorul acelei umflături, ghemotoc mic și speriat, cu respirația fină ca un fir de mătase ce putea fi rupt de orice adiere — bebelușa. Așteptând. Nu din neputință, ci din ceva mai profund decât neputința — din speranță. O speranță pre-verbală, fără logică, fără argumente, o speranță pură ca instinctul, care spusese da vieții în momentul în care toate datele spuneau că nu.
Luna simți recunoștința venind — nu milă, nu durere, ci recunoștință curată pentru capacitatea acestei ființe minuscule de a spera acolo unde speranța nu mai avea niciun sens rațional.
Frica de moarte a fost atât de aproape de tine din pruncie, înțelese Luna, încât a intrat în tine înainte ca tu să știi că există moartea. Și totuși ai ales viața. Nu ai știut că alegi — ai ales.
Zilele care urmară, Luna observă ceva: nu se mai trezea cu maxilarele încleștate.
Frica era încă acolo — o simțea acum mai clar decât înainte tocmai pentru că o recunoscuse, și recunoașterea o duruse, o înfricoșase, îi produsese o tulburare care nu era nici bună nici rea, ci era pur și simplu reală.
Dar frica recunoscută nu mai era aceeași cu frica îngropată. Frica îngropată lucra în întuneric, strângea maxilarele în somn, producea ceață la întrebări simple, oprea mașina la jumătate de drum. Frica recunoscută era vizibilă — și ce e vizibil poate fi privit, și ce e privit poate fi, încetul cu încetul, integrat.
Nu supraviețuire. Viață.
Luna puse mâna pe abdomen — acolo unde bebelușa stătuse speriată și sperase în același timp — și îi spuse, cu vocea pe care nu o folosise niciodată cu ea, vocea pe care bunica o folosise odată cu o pâinică rotundă și caldă:
Știu că ai așteptat mult. Știu că ți-a fost frică. Știu că ai sperat când nu mai era niciun motiv să speri. Asta e cel mai curajos lucru pe care l-a făcut cineva vreodată în familia noastră. Și eu am moștenit curajul acesta de la tine. Afară, luna era plină din nou — sau poate era aceeași lună, continuând să lumineze indiferent de câte drumuri se defectau și se reparau și se reluau sub ea.
