de Simona-Elena Matei
Într-o caldă zi de toamnă, când vântul adia încă ușor printre razele plăcute ale soarelui și crea un zumzet al frunzelor, ce se pregăteau să se desprindă de trupul ce le-a hrănit din primăvară și până acum, Luna se urcă pe bicicletă, mijlocul preferat de transport prin orașul mare și aglomerat, și se puse în mișcare către spitalul unde era internat unul dintre copii din grupul ei de lucru. Acesta era deja într-o intervenție chirurgicală și urma să fie adus în salon. Și, deși ar fi putut să stea liniștită și să afle informații sunând la spital, era într-un freamăt de neliniște care o îndemna să fie acolo atunci când copilul ieșea din operație. Își dorea doar să îl poată vedea și să fie acolo, lângă el, să îi zâmbească și acesta să simtă că este cineva cunoscut printre atâția profesioniști.
Drumul a fost lung, și-a legat bicicleta și s-a așezat pe o bancă încercând să își potolească neliniștea ascultând razele ce se ascundeau după frunze, într-un joc de lumini și sunete. Simțea natura cum o învăluia și, prin joaca acesteia, cumva neliniștea se scurgea într-un flux eliberator către pământ. Era centrată către senzațiile ei și către ceea ce îi oferea natura.
Un fir de aromă i-a atins epiteliul olfactiv. De aici totul a devenit poveste: într-o fracțiune de secundă era purtată în fața cuptorului de lut al bunicii care deschidea ușița de metal cu varga și de acolo ieșeau vălătuci de aromă de pâine proaspătă. Năsucul ei cârn o îndemna să se apropie, să adulmece farmecul acelei vieți, dar bunica o opri cu expresia: „Așteaptă. Merită să mai aștepți încă puțin! Prima pâinică, aia rotundă, e a ta. Mai are puțin. Așteaptă!”. Ochii Lunei erau umezi de la emoția așteptării dar și de la impactul aromelor fierbinți care pluteau în aerul căsuței de paiantă. S-a așezat pe scăunelul ei cu trei picioare și a mai pus un lemn pe foc. Își dorea ca bunica să îi ofere acea pâinică cât mai repede pentru a simți cum hrana asta, spirituală (miros și gust) îi satisfac nevoile elementare, de bază.
Apoi un sunet de sirenă a readus-o pe Luna în locul în care se afla acum, în fața spitalului, și si-a dat seama că aproape de ea era o brutărie ce a făcut-o să regreseze într-o amintire plăcută a copilăriei. Cu aroma încă aducătoare de amintiri frumoase, Luna urcă până la secția de chirurgie. Era obișnuită cu holurile spitalelor, cu răbdarea de care avea nevoie să aștepte, cu mirosul de dezinfectant și, mai ales, era o cunoscătoare a nevoilor umane. Așadar s-a așezat răbdătoare pe un scaun și scruta holurile pentru a găsi o asistentă căreia să îi pună întrebarea despre băiatul pentru care venise.
Holurile acestea albe, infinite, cu mirosul lor persistent de dezinfectant, îi erau familiare, dar azi le simțea diferit. Azi erau pline de o tensiune care părea să îi strângă pieptul. Tăcerea era grea, întreruptă doar de zgomotul distant al aparatelor medicale și de pașii grăbiți ai asistentelor.
Luna își încleștă mâinile în poală și începu să numere dalele de pe podea – un vechi obicei din copilărie când era îngrijorată. Una, două, trei… Își dorea să știe măcar dacă operația se terminase, dacă totul mergea bine, dacă băiatul…
– Scuzați-mă, se îndreptă către o asistentă care trecea prin dreptul lor, ați putea să îmi spuneți ceva despre Dănuț Popescu? Este în operație de…
Asistenta se opri și o privi cu o expresie obosită, dar nu lipsită de empatie.
– Sunteți rudă cu el?
– Sunt o cunoștință. Am venit să…
– Înțeleg. Din păcate, nu pot da informații decât rudelor apropiate. Dar pot să vă spun că operația încă nu s-a terminat. Mai aveți răbdare.
Și asistenta plecă, lăsând-o pe Luna cu întrebările ei fără răspuns. Se întoarse pe scaun și privi prin fereastra mare care dădea spre curtea spitalului. Afară, toamna își continua dansul ei lent, frunzele cădeau una câte una, vântul le purta în spirale și le așeza cu grijă pe aleile din curte. Era în acea stare de veghe anxioasă, de așteptare suspendată, când un alt miros subtil îi atinse simțurile. Nu era mirosul clinic al spitalului, nici aroma de pâine de la brutărie, pe care o rememora, încă. Era ceva cu totul diferit – o aromă densă, profundă, care părea să vină din adâncul pământului însuși.
Angelica.
Cuvântul îi apăru în minte fără să înțeleagă de unde. Era ca și cum aroma aceasta o chema pe nume, o recunoștea. Se ridică de pe scaun și urmări cu privirea sursa acestui miros care părea să îi trezească ceva din adâncul ființei.
Și în acel moment, ca apărând din nimic, o văzu pe Anca.
– Luna? Luna, tu ești?
Vocea o făcu să se întoarcă brusc. În fața ei se afla Anca, o fostă colegă de la vechiul loc de muncă, dar care părea complet transformată, avea o prezență liniștită, calmă, iar în mâna ei ținea o mică sticluță.
– Anca! Ce surpriză… Luna simți cum inima îi bătea mai tare, nu doar de emoția revederii, ci și pentru că aroma aceea misterioasă devenise acum mai intensă.
– Am văzut-o pe una din asistente că plângea în pauză, spuse Anca cu o voce caldă, și când am întrebat-o ce s-a întâmplat mi-a spus că are o zi grea, multe operații, multe temeri… M-am gândit că poate o aromă de angelică ar putea-o ajuta să îi aducă puțină liniște.
Luna privi sticluța din mâna Ancăi și înțelese că aroma aceea care o făcuse să se simtă dintr-o dată așezată, centrată, care părea să o înrădăcineze și să îi amintească că nu este singură venea din acel recipient.
– Angelica… șopti Luna. Am simțit aroma și…
– Și te-a dus undeva în tine, nu-i așa? Anca zâmbi cu înțelegere. Mie îmi place să spun că angelica ne amintește că suntem vegheați. În momente ca acestea, când copiii sunt în sala de operație și noi așteptăm cu inima strânsă, avem nevoie să simțim că nu suntem singuri.
Cele două femei stătură vorbind în holul acela alb, cu aroma de angelica plutind între ele ca o punte invizibilă, până când o asistentă ieși din sala de operație și se îndreptă spre ele. Luna se ridică cu inima bătând tare.
– Sunteți din familia lui Dănuț Popescu? întrebă asistenta cu un zâmbet.
– Eu … sunt o cunoștință, răspunse Luna.
– Operația a decurs foarte bine, se uită către Anca. Copilul se simte bine și în curând va fi adus în salon.
Luna simți cum o undă de recunoștință o cuprinde. Se întoarse spre Anca și o îmbrățișă strâns.
– Mulțumesc că ai fost aici. Mulțumesc pentru angelica.
Anca îi puse sticluța în mână.
– Ține-o tu și amintește-ți că pașii tăi sunt vegheați, ești protejată și ghidată. Ai încredere în drumul tău.
În timp ce Luna se îndrepta spre salonul lui Dănuț, cu sticluța cu angelica în palmă, simțea cum aroma aceea profundă, calmă, îi amintea de toate momentele din viața ei când s-a simțit protejată. Deschise ușa salonului cu grijă, ca pe o ușă de biserică, iar în mâna ei stângă, sticluța cu angelica părea să pulseze cu o căldură blândă.
Dănuț dormea, cu fața palidă pe perna albă, dar respirația lui era regulată, liniștită. Luna se apropie încet de pat, cu pași mărunți, ca să nu îi tulbure somnul vindecător. Se așeză pe scaunul de lângă pat și privi chipul copilului, observând cum pleoapele lui tremurau ușor, semn că visează.
În tăcerea aceea sacră a salonului, Luna deschise cu grijă sticluța și lăsă ca aroma de angelica să se răspândească în spațiu. Nu era un gest dramatic, ci unul plin de intenție și grijă – ca o rugăciune tăcută, ca o protecție invizibilă pe care o întinde peste copilul care se vindecă.
Și atunci, în liniștea aceea suspendată între grijă și speranță, mintea Lunei începu să rătăcească. Aroma densă, lemnoasă a angelicăi o duse din nou în timpuri îndepărtate, de această dată în casa bunicului din partea tatălui, în grădina lui cu plante medicinale.
Era vară, iar Luna avea șapte ani. Bunicul, cu mâinile lui mari și blânde, îi arăta plantele din grădina lui secretă – așa îi spunea el.
– Uite, Luna mea, aceasta este angelica. Vezi cât de înaltă crește? Rădăcinile ei se duc adânc în pământ, dar florile ei caută cerul. Exact ca tine, copila mea, ai rădăcini puternice și inima care se înalță înspre stele.
Luna se aplecă să miroasă planta și simți acea aromă care o făcea să se gândească la poveștile cu îngeri pe care bunicul i le spunea seara.
– De ce îi zici angelica, bunicule? întreba ea, trăgându-l de mâneca cămășii lui de in.
– Pentru că atunci când ești foarte trist sau îți este frică, această plantă îți aduce aminte că nu ești singur, că cineva veghează asupra ta, chiar dacă nu îl vezi. Și bunicul lua o frunză, o frecă între degete și îi dădu să miroasă.
– Inspiră adânc și amintește-ți: ești protejată.
Un geamăt ușor al lui Dănuț o readuse pe Luna în prezent. Copilul își deschise ochii încet, puțin confuz, și privind în jur până când privirea i se opri asupra feței cunoscute a Lunei.
– Doamna Luna? șopti el cu vocea răgușită.
– Sunt aici, Dănuț. Totul este bine. Operația s-a terminat și totul a mers perfect. Luna îi luă mânuța caldă în palma ei.
– Cum te simți?
– Miroase frumos aici, spuse copilul, inspirând ușor. Ca la bunica, când face plăcintă cu mere și pune scorțișoară.
Luna zâmbi, realizând că angelica își făcea din nou magia ei tăcută: pentru ea, aroma aceasta o ducea la bunicul cu grădina lui de plante vindecătoare iar pentru Dănuț însemna siguranța casei bunicii și plăcinta cu mere. Fiecare simțea ceea ce avea nevoie să simtă – protecție, dragoste, acasă.
– Da, miroase frumos, confirmă Luna. Este o aromă specială care îți aduce aminte că ești în siguranță.
În timp ce stăteau așa, Dănuț cu mânuța în mâna Lunei, iar aroma de angelica învăluindu-i pe amândoi, ușa se deschise încet și intră Anca. Din geanta ei scoase o mică pietricică de cuarț roz, pe care o așeză pe masa de lângă pat, lângă sticluța cu angelica.
– Ce este aceea? întrebă copilul, cu ochii curioși.
– Este o piatră care păstrează dragostea, explică Anca cu blândețe. Și când te uiți la ea, îți amintești că mulți oameni te iubesc și își doresc să fii sănătos.
Luna se uită la Anca cu admirație. Văzuse multe schimbări în oameni de-a lungul anilor, dar transformarea Ancăi era cu adevărat remarcabilă. De la femeia stresată și agitată pe care o știa, devenise o persoană care emana pace și grijă autentică.
– Anca, șopti Luna, poți să îmi spui mai multe despre pasiunea ta cu aromaterapia? Simt că și eu am nevoie să învăț despre asta.
Ochii Ancăi se luminară.
– Știi, Luna, după o întâlnire cu aromaterapeuata de aici, am realizat că toată viața mea am fost în căutarea unei ancore, ceva care să mă facă să mă simt în siguranță în această lume plină de incertitudini. Angelica a fost prima aromă care mi-a oferit acea senzație de înrădăcinare.
Se apropie de fereastră și privi afară, spre copacii care își scuturau frunzele în vântul de toamnă.
– Am început să studiez nu doar proprietățile fizice ale plantelor, ci și impactul lor emoțional și spiritual. Am învățat că fiecare aromă poartă în ea o poveste, o înțelepciune ancestrală. Angelica, de exemplu, a fost considerată de secole planta protecției divine.
Dănuț le asculta pe amândouă, cu ochii mari, fascinat.
– În Evul Mediu, continuă Anca, oamenii credeau că angelica îi protejează de boli și de spiritele rele, nu pentru că erau doar superstițioși, ci pentru că simțeau, la nivel intuitiv, că această plantă îi conectează cu ceva mai mare decât ei, cu acea forță care ne susține și ne ghidează, chiar și atunci când nu o înțelegem.
Luna simți cum cuvintele Ancăi rezonează adânc în ea. În ultimele luni, de când lucra cu copiii cu nevoi speciale, simțise adesea că are nevoie de o ancoră, de ceva care să o ajute să rămână centrată în mijlocul tuturor provocărilor și emoțiilor intense.
– Și cum ai început să lucrezi în spitale? întrebă Luna.
– Într-o zi, am realizat că tot ce am învățat nu avea sens dacă nu împărtășesc cu alții. Am venit aici ca voluntar și am început să ofer arome celor care aveau nevoie, familiilor îngrijorate, pacienților speriați, personalului medical epuizat. Așa am descoperit că angelica are puterea să aducă liniște în cele mai tensionate situații.
Anca se întoarse spre Dănuț, care acum își revenise și părea mai treaz.
– Dănuț, vrei să îți spun un secret despre angelica?
Copilul dădu din cap entuziasmat.
– Angelica creștea în grădinile mănăstirilor pentru că măicuțele știau că această plantă îi ajută pe oameni să își amintească că sunt iubiți și protejați, de aceea se numește angelica – pentru că aduce mesaje de la îngeri.
Copilul zâmbi pentru prima dată de când se trezise.
– Atunci înseamnă că îngerul meu păzitor este aici cu mine?
– Sigur că da, răspunse Luna, simțind cum inima i se umple de căldură. Și nu doar al tău, ci și ai tuturor care te iubesc.
În timp ce vorbeau, aroma de angelica continua să plutească în salon, creând un cocon invizibil de siguranță și pace. Luna realiză că această întâlnire cu Anca nu era o coincidență ci era exact ceea ce avea nevoie în momentul acela – o amintire că vindecarea nu vine doar prin medicină, ci și prin dragostea, grija și conexiunea autentică dintre oameni.
Și în acea cameră albă de spital, între mirosul de dezinfectant și aroma sacră de angelică, se țesea o poveste nouă – una despre cum, atunci când ne deschidem inima către căi neașteptate de vindecare, întâlnim exact oamenii și experiențele de care avem nevoie pentru a ne aminti cine suntem cu adevărat.
