de Simona-Elena Matei
Erau șapte pisici în cabinet.
Luna le știa fiecare nume, fiecare obișnuință, fiecare loc preferat de somn. Știa care venea să se frece de gleznele ei când intra în cabinet, care prefera să observe de la distanță, care se ghemuia exact lângă terapeută de parcă ar fi ales în mod deliberat să fie acolo, aproape dar nevăzut.
La început, terapeuta le închidea — discret, fără să explice prea mult. Poate pentru că în unele ședințe un cabinet de terapie are nevoie să fie un spațiu uman, ordonat, previzibil. Dar Luna rugase să le lase libere.
– Nu mă deranjează, spusese. Dimpotrivă.
Terapeuta ascultase ceea ce plutea între acele cuvinte simple și înțelesese, poate mai mult decât spusese Luna, că blana aceea caldă și sunetul acela adânc, aproape geologic, al torsului, erau lucruri care o ancorau uneori în prezent și în trecut, în același timp. Înțelese poate că pisicile nu veneau în ședință ca decoruri ci veneau ca martori, ca ființe care nu judecă, nu pleacă și nu cer nimic în schimb decât puțină căldură și bunăvoință.
Într-o ședință, pe când durerea devenise prea mare și Luna simțise că nu mai poate sta în propriul ei corp, una dintre pisici — una din cele cea cu blană neagră— venise și se așezase în brațele ei, parcă chemată de însăși durerea ce striga cu sunet mut că suferința era prea mult!
Pisicile știu, gândise Luna atunci. Știu mai mult decât lasă de înțeles ochii lor indiferenți.
Ședința de acum începuse ca oricare alta.
Luna se așezase, terapeuta se așezase, aerul din cameră era același aer de cabinet, puțin mai liniștit decât cel de afară, puțin mai greu de ceva nevăzut dar prezent. Una dintre pisici, tot cea neagră, cea cu coada lungă și mișcările ei de umbră, se plimbase prin fața lor și se oprise lângă fereastra cu lumina de după-amiază.
Luna vorbise. Vorbise mult. Vorbise despre lucruri pe care le știa deja cu mintea — ieșite din formare, din hipnoterapie, ca niște musafiri fantomatici în casa memoriei trupului ei. Vorbise calm, aproape tehnic, de parcă ar fi citit dintr-un dosar care nu era complet al ei dar sigur era al ei.
Și apoi, fără să anticipeze, fără să pregătească, fără să aleagă, ceva din ea se deschisese ca o grotă veche, uitată, părăsită de atâta timp încât uitase că există intrare. Terapeuta a fost prezentă și a pus o întrebare, repetând cuvintele Lunei ieșite din acel hău al imemorialului:
– Ce este clar ca bună ziua?
Și atunci, cu un efort suparomenesc, suflul interior a scos ceea ce trupul a păstrat atâtea decenii: un strigăt îmbrăcat în cuvinte:
– A vrut să mă omoare!
Aerul din cameră se oprise. Nu metaforic. Oprit cu adevărat — ca și când moleculele lui ar fi înțeles că în acel moment ceva mai mare decât ele traversa spațiul, timpul și cadrul, și aveau datoria de a face loc adevărului rostit cu atâta trudă.
Și pisicile — toate șapte — încremeniseră.
Luna le văzuse căci le simțise, pentru că era pe jumătate în prezent și pe jumătate în acel loc vechi, întunecat, în care o copilă stătea nemișcată și știa că dragostea putea să rănească și că cea care trebuia să o țină în viață fusese uneori tocmai cea care o apropiase cel mai tare de moarte. Și și spuse ceea ce tocmai observase.
Terapeuta se uitase la pisici. Și pisicile se uitaseră, fiecare din locul ei, la Luna.
Nimeni nu vorbise.
Prezentul suportase cu greu greutatea a ceea ce trecutul lăsase să iasă.
Luna nu știa cât durase acel moment suspendat. Poate câteva secunde. Poate un veac mic, personal, al ei.
Știa doar că tot una din negruțe, poate cea care venise altădată în brațele ei în mijlocul durerii, se mișcase prima. Venise încet, fără grabă, cu pasul ei de somnambulă, și se freca de piciorul Lunei. Nu sărise în brațe de data aceasta. Doar atinsese. Un contact mic, cald, sigur cu o prelungire a încolăcirii cozii de picior: Sunt aici. Nu am plecat. Nu voi pleca.
Luna simțise ceva coborând în ea — nu liniște, nu vindecare, nimic atât de mare sau atât de curat. Ceva mai modest și mai real: o respirație. O singură respirație care ajunsese mai jos decât ultimele o mie de respirații.
– Ai spus ceva important, spusese terapeuta, cu vocea aceea joasă care nu salva și nu repara și nu grăbea nimic. Nu trebuie să faci nimic cu el acum. E de ajuns că a ieșit.
Luna dăduse din cap plângând și râzând.
Cuvintele acelea — a vrut să mă omoare — stăteau acum în aer, între ele două și între cele șapte pisici și lumina de după-amiază, ca niște obiecte care fuseseră ascunse mult prea mult timp într-un sertar închis și care aveau nevoie, mai întâi, doar să fie văzute. Nu explicate. Nu rezolvate. Văzute.
Copila aceea meritase mai mult.
Luna știa asta acum, nu ca informație ci ca certitudine în oase, că tocmai eliberase ceva pe care nu i-l va mai putea lua nimeni: ADEVĂRUL existenței ei. Și nici măcar vocea veche din ea care spunea uneori că poate meritase exact cât primise, că poate fusese ea de vină, nu își mai avea loc
Nu.
Copila aceea fusese lăsată să vadă viața de prea devreme. Fusese expusă la neiubirea celei care trebuia să o iubească cel mai mult și cu cea mai mare naturalețe din lume. Fusese lăsată singură cu o durere pe care niciun copil nu ar trebui să o ducă singur.
Și totuși — o dusese.
O dusese atât de mult și atât de adânc în ea, că uitase că o duce. O îngropase atât de bine, că devenise parte din peisaj — o durere fără nume, fără față, fără adresă. Doar un fond permanent de greu, de obosit, de ceva nu este în regulă cu mine.
Nu era nimic în neregulă cu ea.
Era în neregulă cu ceea ce i se întâmplase.
Spre finalul ședinței, pisica portocalie care stătu-se lângă terapeută (precum terapeutul pisicesc șef) își ridicase capul și se așezase într-o poziție maiestuoasă, dreaptă, cu coada împletită în jurul labelor, cu ochii ei verzi privind fix spre Luna.
Ca un martor care semnează un document.
Luna o privise și simțise, pentru o clipă ciudată și scurtă, că nu era singură în acel moment. Că în camera aceea, în după-amiaza aceea cu lumina ei oblică, fuseseră nouă ființe care știuseră că ceva adevărat tocmai se întâmplase.
Și că adevărul — oricât de greu — are nevoie, înainte de orice, de martori.
P.S. Luna a înțeles în acea zi că pisicile nu veneau la ședințe accidental. Veneau pentru că ființele care au supraviețuit prin simțuri — nu prin cuvinte, nu prin rațiune, ci prin corp, prin blană, prin vibrația torsului care reglează sisteme nervoase fără să știe că o face — recunosc în alte ființe supraviețuitoare ceva familiar. Ceva care nu are nevoie de explicație. Ceva care spune, pur și simplu: și eu știu cum este să fii mic și vulnerabil și totuși viu.
