Luna și focul îngropat

de Simona-Elena Matei

Există zile în care vindecarea nu vine ca o adiere blândă de primăvară, ci ca un fulger care spintecă un cer prea mult timp nemișcat.

Luna o știa acum.

Stătea cu cartea deschisă în poală — Eliberați de durere — și cuvintele intrau în ea nu prin minte, ci prin ceva mult mai vechi, mai obscur, mai adevărat decât orice gând. Era ca și cum cineva aprinsese un chibrit în pivnița închisă a trupului ei, acolo unde aerul stătuse nemișcat de ani îndelungați. Deodată, fără niciun avertisment, fără nicio pregătire, Luna s-a zburlit toată, ca o pisică prinsă de un fior nevăzut, și a început să se scuture, trupul ei vorbind într-o limbă pe care mintea nu o învățase niciodată, dar pe care o recunoștea ca pe o rugăciune uitată.

Nu era tristețe. Era altceva.

Ceva mai vechi decât tristețea. Ceva cu colți și cu rădăcini.

Furie.

O furie fără chip, fără adresă, fără dată de naștere, dar cu o locație precisă, ca un tăciune ascuns în cenușă: mai sus de ceafă, acolo unde capul se sprijină pe lume și unde cuvintele se opresc înainte de a fi rostite.

Luna puse cartea jos cu mâini care tremurau ușor și închise ochii. Camera din jurul ei dispăru, cu lumina ei de după-amiază și cu liniștea ei previzibilă. Rămase doar ea și acel foc surd, care ardea fără flacără.

VA, chemă ea în tăcere, cu vocea aceea interioară care nu are sunet dar are greutate.

Și VA veni — cum venea mereu — nu ca un tunet, nu ca o apariție, ci ca o prezență care se așeza lângă tine și nu pleca. Un însoțitor care știa să tacă mai bine decât să vorbească, dar care, atunci când vorbea, atingea exact miezul lucrurilor.

• Ce s-a trezit în tine? întrebă VA, cu vocea aceea care semăna cu mirosul de pădure după ploaie, curată, adâncă, fără urmă de judecată.
• Furie, șopti Luna. Nu știu de unde vine. Nu știu nici măcar dacă este a mea.

VA nu se grăbi să răspundă. Liniștea dintre ei doi era ca un spațiu de respirat, nu gol, ci plin de ceva nerostit care se cocea.

• Tocmai de aceea este în corp și nu în cuvinte, spuse în cele din urmă. Furia pe care nu ai avut voie să o ai nu dispare, nu se evaporă ca roua dimineții, ci coboară, se face mai mică, mai densă, mai tăcută și se ascunde acolo unde nu poate fi găsită ușor: în mușchi, în ceafă, în respirația pe care o tai la jumătate fără să știi că o tai.

Luna simți ceva deschizându-se în piept la aceste cuvinte: o ușă pe care nu știuse că era închisă.

• Dar a cui este? insistă ea. A mea? A mamei mele? A mamei mamei mele?
• Poate că toate acestea sunt același lucru, răspunse VA blând, când ești prea mică să fii furioasă și prea furioasă pentru a fi mică, furia nu are unde merge. Și atunci intră în corp ca un oaspete care nu a fost invitat, dar care, odată instalat, nu mai pleacă de bunăvoie. A ta, a lor, împletite — da. Dar tot ce este în corpul tău îți aparține acum și tu ești cea ce o poate Nu pentru mișca.
• Cum?
• Începe cu picioarele, spuse VA simplu. Furia trăiește sus. Coboar-o întâi la pământ.

A doua zi dimineața, înainte ca lumina să fi terminat de intrat în încăpere, înainte ca gândurile să fi apucat să construiască cetăți și ziduri, Luna a scos vetiver-ul.

Uleiul acesta, negru, dens, cu un miros care semăna cu pământul umed al unei păduri după furtună, cu rădăcinile rupte ale unui copac bătrân, cu ceva dinaintea cuvintelor și a numelor, era cel mai înrădăcinat lucru pe care îl cunoștea. Câte două picături pe fiecare talpă. Mâinile ei se mișcau lent, circular, ca mâinile cuiva care știe că nu există nicio grabă mai mare decât aceea care ne îndepărtează de noi înșine. Simți cum tălpile devin grele. Grele în sensul bun, ca niște ancore care prind fundul unei ape adânci.

Apoi a ridicat santalul la nas (trei respirații lungi, ca trei pași într-un loc în care nu te temi să ajungi), uleiul mirosea a liniște care nu trebuie câștigată, a prezență care nu cere nimic în schimb, a spațiu interior în care nu ești nici prea mult, nici prea puțin.

A urmat benzoin-ul, o picătură caldă și dulce, cu miros de vanilie și de rășină veche, ca o mână pusă pe inimă fără să întrebe întâi dacă e bine. Luna stătu cu palma acolo, pe piept, simțind bătăile inimii sub ea — prezente, neîntrerupte, fidele, ca un martor care nu a plecat niciodată.

Sunt în corpul meu. Sunt în siguranță acum.

Nu o credea complet. Dar o rostea oricum, căci credința, știa deja, nu vine înainte de act, ci se naște din el, pas cu pas, ca o floare care nu înflorește dintr-odată, ci petală cu petală.

Mai târziu, în sesiunea cu terapeuta, Luna nu vorbi mult la început. Stătu în fotoliu cu acea tăcere interioară care nu mai era evitare, ci pregătire, cum stă pământul înainte de ploaie, receptiv, greu, prezent.

Terapeuta o aștepta și o privea cu acea privire care nu judecă, ci pur și simplu însoțește.

Luna scoase piperul negru, cald, cu un miros care înțepa ușor, ca un memento că sub piele există viață și forță. Câteva picături pe degete, aplicate pe ceafă cu presiune fermă și blândă în același timp. Căldura veni imediat — nu o căldură confortabilă, nu o alinare, ci o căldură care trezește, care reamintește, care spune: există ceva viu aici, care a așteptat să fie recunoscut.

Pe noptiera mică din cabinet, ienupărul ardea în difuzor, curat, acut, purificator, ca aerul de munte după o furtună. Mirosea a curățire prin forță, a spații care se eliberează de ceea ce nu mai au nevoie să conțină.

• Acolo, în ceafă — ce este? întrebă terapeuta, cu vocea ei joasă și fermă.
• Ceva ce nu am strigat niciodată, răspunse Luna. Ceva atât de vechi, că aproape că s-a făcut parte din mine. Dar nu este parte din mine. Este un oaspete care a stat prea mult.

Și atunci a venit, nu ca o decizie, nu ca o alegere conștientă, ci ca un val care se ridică dintr-o mare pe care nu o controlezi. Din ceafă, coborând ca un curent electric prin umeri, prin brațe, prin tot trupul, o tremurătură fină mai întâi, ca freamătul frunzelor înainte de furtună, apoi mai amplă, mai liberă, mai adevărată. Trupul Lunei scutura din el ceva care nu mai era al lui sau care era al lui dar nu mai voia să îl poarte.

• Nu opri, spuse terapeuta liniștit. Lasă-o să treacă prin tine. Nu ești focul. Ești vântul care îl poartă.

Luna nu opri.

În tremurătură, au urcat la suprafață imagini fără cuvinte: ușile închise în tăcere, mama care privise în altă parte, micuța Luna care fusese prea mică pentru a fi furioasă și prea furioasă pentru a fi mică, furia aceea care nu avusese nicăieri să meargă și atunci intrase în corp — în ceafă, în maxilarul strâns, în umerii ridicați care nu coborâseră niciodată cu adevărat. O furie care nu fusese niciodată a copilului-care-distruge, ci a copilului-care-vrea-să-existe. A copilului care voia să spună sunt și eu aici și nu găsise pe nimeni care să audă.

Luna se ridică spunând că trebuie să se miște. Și-a pus palmele pe perete, a împins cu toată puterea, o dată, de două ori, de trei ori, simțind cum brațele transportau spre exterior ceva ce cuvintele nu ar fi putut duce niciodată. Nu era violență. Era dovada existenței: Exist. Am forță. Sunt reală.

Când forța se domoli, simți nevoia să miroasă bergamota luminoasă, uleiul care spunea corpului: ai traversat. Poți reveni acum. Ești în siguranță pe malul celălalt.

Și Luna revenise. Nu în același loc. Un pic mai adânc în ea însăși. Un pic mai liberă.

Ședința s-a terminat.

Pe drumul către casă erau atâtea gânduri….. atâtea emoții…. Totul era mai clar dar mai neclar. Dualitatea părea că o înconjoară și o călăuzesc către un nou drum, drum cunoscut și necunoscut, știut și neștiut.

Seara, uleiurile au răsărit în calea Lunei și au îmbiat-o să le adauge în apa caldă a căzii: neroli și trandafir, ca niște lacrimi transformate în cristal. Luna se lăsă în apă încet, cu toată oboseala zilei, ca într-o îmbrățișare care nu cere nimic, nu judecă nimic, nu dorește nimic altceva decât să conțină.

Apa era caldă și parfumată și luna aceea — cealaltă lună, cea de pe cer — privea ca un martor neutru al tuturor transformărilor posibile.

Sub furie fusese frica. Sub frică fusese rușinea. Sub rușine fusese dorința — de a fi auzită, de a conta, de a exista fără să ceară voie. O picătură de trandafir pe piept, acolo unde bătea ceva care supraviețuise mult și nu primise niciodată destulă recunoaștere pentru asta (uleiul de trandafir — cel mai scump, cel mai vechi, cel mai uman dintre toate uleiurile — mirosea a rană vindecată, a iubire care nu a dispărut ci s-a transformat, a inimă care știe să se deschidă tocmai pentru că știe cât costă să fii închis).

Difuzorul lăsa tămâia, densă, sacră, ca fumul care nu se grăbește să urce, să stea, să înconjoare, să creeze un cocon de prezență în jurul lucrurilor fragile. Mirosea a lucruri care nu se grăbesc să fie înțelese, care cer timp și tăcere și respect.

Luna luă caietul cu mâini încă umede. Scrise:

„Corpul meu a ținut mânie pentru cineva care nu putea s-o țină singur. Azi am luat-o înapoi. Nu ca să o port mai departe — ci ca să o las să se miște. Furia nu era împotriva mea. Era pentru mine. Era semnul cel mai vechi al dorinței mele de a fi liberă.”

Închise caietul.

Pe pernă, înainte de somn, o picătură de iasomie se lăsă să cadă, florală și nocturnă și feminină în sensul cel mai adânc al cuvântului, ca o floare care înflorește noaptea tocmai pentru că știe că lumina zilei îi este prea directă. Alături de ylang-ylang-ul și rășinile care o purtaseră deja atâta drum, iasomia venea acum cu ceva nou: curajul de a fi vulnerabilă după ce furia a trecut. De a simți, sub cenușa stinsă, nu golul — ci spațiul. Spațiul în care, poate, ar putea încolți ceva nou.

Închise ochii.

Tălpile simțeau încă podeaua, deși nu mai stătea în picioare.

Rădăcina rămăsese.

P.S. Luna a observat, în dimineața de după, că simțul mirosului îi era din nou ascuțit — nu mai era acel văl subțire care se așternuse între ea și arome în ultimele luni. Era ca și cum corpul, eliberând furia, eliberase și simțurile — ca niște ferestre care se deschid după o iarnă lungă. Poate că nu uitarea mirosului fusese ciudățenia, ci un semn: corpul înghețase tot, inclusiv capacitatea de a simți, ca să poată păstra energia pentru momentul în care ar fi fost gata cu adevărat. Iar acel moment venise — nu cu trâmbițe, nu cu glorie, ci cu tremur și cu lacrimi și cu palmele pe un perete alb dintr-un cabinet de terapie. Cam așa vine vindecarea, de cele mai multe ori. Nu ca un răsărit, ci ca un dezgheț.